„Visul”, „Venetica”, „Mimoza” și „Dincolo de geamandură” sunt romanele publicate la Editura Limes de Liana Mânzat, absolventă a Facultății de Jurnalistică din Sibiu, la 44 de ani, în anul 2004. În prezent, ea „trăiește în Spania și continuă să scrie românește”. Autoarea a revenit în Sibiu miercuri, 8 iulie, pentru lansarea ultimei sale cărți, la librăria Habitus. Povestea de viață a Lianei, descrisă amănunțit în volumul de debut, „bate filmul”, și, cu toate acestea, poate fi considerată drept o învingătoare, prin forța cu care se ridică după fiecare eșec. „Visul” este un roman autobiografic, criticii literari apreciind-o pe romancieră drept „o prozatoare autentică, de mare calibru, obiectivă cu sine și cu ceilalți”, iar romanul ca fiind scris „în carne și sânge”. Să o descoperim pe Liana Mânzat, cea care a luptat decenii întregi pentru a-și împlini „visul” : să trăiască o viață normală.

Liana, în spatele romanelor tale se ascunde o poveste de viață incredibilă, pentru care chiar ai reușit să câștigi la finele anilor ’90 concursul televizat „Viața bate filmul”. Și totuși, după zeci de ani de suferință și o existență zbuciumată, mai credeai că vei reuși?


Tocmai anii de suferinţă, existenţa zbuciumată şi primii paşi spre o realitate tot mai sumbră, în mod paradoxal, m-au determinat să continui să cred. Certitudini erau suferinţele, certitudine am făcut din lupta mea. M-am împotrivit dintotdeauna nedreptăţii, la început instinctiv, apoi încercând să-mi schimb viaţa. Greşind în alegeri, am suportat consecinţele. Târziu am înţeles totul, atunci fiind doar lupta pentru gura aceea de aer a celui care se-neacă în mijlocul oceanului. Căderi, lovituri, momente infinite de renunţări, abandon psihic, fizic, frică, spaime, milă…Apoi o ciudă pe tot şi pe toate şi mai ales pe mine, căci ştiam că nu aşa am vrut să fie, că eu pot! Şi m-am ridicat de-atâtea ori în picioare, până am învăţat să stau dreaptă.

Ai trăit momente când totul era foarte negru în jur și nu prea se mai întrezărea nicio rază de lumină de nicăieri. Ce te-a ajutat să mergi mai departe?


Citeam de mică. Ştiam la modul teoretic multe lucruri. Şi credeam în bine. Scriam de mică. Şi nu m-am minţit niciodată. Nici pe alţii în situaţii serioase, reale. Am fost singură de la început, de când am amintiri. Fratele meu era şi mai neajutorat. M-am luptat pentru el să-l apar de răutăţile celorlalţi. Apoi, cum eram o fire curajoasă, băieţoasă, “apăram” colegele de băieţii “răi”; pe cei mai slabi ca mine îi puneam pe fugă, iar cu cei puternici deveneam amică. Mutând “centrul de greutate” al rostului meu în lume, am simţit înainte de-a înţelege că cineva tot are nevoie de mine într-un fel sau altul. Că pot ajuta. Nevoia firească de a fi util. Atât. Pe-atunci.

Care a fost relația dintre propria persoană și valorile tale, în momentele limită ale existenței?


După anii de căsnicie ratată, bătăi şi abuzuri imposibil de redat, am rămas în viaţă fără să înţeleg cum. Fizic, eram o epavă. Psihic, eram anulată de un monstru. Cred că o prea mare iubire de a continua să fiu, oricum, dar să fiu…m-a ţinut aici pe pământ. Muream de atâtea ori… Și frica de-a nu şti ce va fi “mâine” mă-ntorcea la un “azi” pentru sau din cauza căruia, poate…, poate mulţi ar fi renunţat… Eu nu voiam să renunţ. Nu puteam să renunţ. Nici chiar când nu mai aveam nimic, când mă pierdeam încet şi sigur mai ales pe mine. Mă uitam în oglindă şi-mi feream ochii de fiinţa pierdută din faţa mea. Dar faptul că o priveam poate m-a ajutat. Curajul de-a-mi recunoaşte starea, situaţia, neputinţele, limitele… Ştiam ce vreau şi că pot, că eu pot dacă vreau. Când nu am putut “pica” mai jos, atunci m-am ridicat în picioare. Ştiam că nu am greşit nimănui, ştiam că am fost copilul cuminte, educat, respectuos, sincer. Ceva nu era cum trebuie şi…când am admis că nu sunt eu vinovatul, ori că cel puţin nu sunt doar eu vinovată de toate, probabil atunci a început vindecarea. Lupta nu a încetat nicio clipă, conştient sau nu.

Consideri că este important să ai niște principii de care să ții cu dinții în viață sau este mai indicat să te repliezi, în funcție de contexte și împrejurări?

Există în noi valori dobândite; pe unele le dezvoltăm, altele se “pierd” pe drum. Complexitatea existenţei ne modifică, ne transformă mereu. Dar rămâne acea “fundaţie” genetică. Aici, dacă ai un dram de noroc, un bun instinct şi forţa morală ca să începi să “zideşti”, orice ar fi dincolo, tu ca om, protejat de mica “redută”, cred eu că poţi suporta, dacă nu, chiar înfrunta, “uragane”.

În urmă cu ceva vreme postai pe rețeaua de socializare o fotografie făcută de pe balconul casei unde locuiești în Spania, ce dezvăluia un crâmpei minunat de mare. De asemenea, coperțile cărților tale se așază într-o ordine atât de firească în chenare și se tot înmulțesc, într-un ritm destul de rapid. Ai putea spune acum, când iată, ai devenit o romancieră apreciată în România, că ți-ai îndeplinit „visul”?

Scriind din copilărie despre tot ce simţeam, niciodată nu mi-am propus şi nici nu am “visat” să devin scriitor. Sunt autor. Şi ca jurnalist sunt autor. Eu scriu pentru că vreau să comunic ceva. Şi când se-ncheagă ideea/carte (mai nou), apare. Am caiete întregi cu fraze, gânduri. Sufletul, mintea, toată sunt cuvinte, grele sensuri şi nuanţe trăite, simţite de mine. Niciodată nu scriu de dragul de-a tipări. E ceva ce s-a “copt” în mine şi, cum spuneam, mai nou vede lumina tiparului. Visul meu este să trăiesc normal. Şi da, trăiesc normal. Dar nu ar fi trebuit să fie un vis. Însă aşa a fost pentru mine.

Ești considerată o scriitoare realistă, cu atât mai mult cu cât primul roman este autobiografic. Care sunt câteva dintre experiențele trăite de tine pe care le-ai valorificat în romane?

Primele experienţe se-mpletesc trist cu încă vreo 20 de ani şi mai bine de viaţă tristă, lupta zadarnică împotriva brutalităţii, abuzurilor. M-am refugiat în mine şi poate aşa am supravieţuit. Ca într-o comă indusă pentru a ajuta creierul să se refacă, el la rându-i vindecând pe rând organele zdrobite. Doar sufletul se poate vindeca, fiind perfect conştient. Cel puţin la mine aşa este. Suferinţa şlefuieşte sufletul. Nimeni nu doreşte să sufere, dar, din păcate, fericirea de-a fi pur şi simplu normal, de-a trăi în normalitate după o viaţă de suferinţă, capătă valori incredibile. Eu am ajuns să zâmbesc în fiecare zi la gândul că sunt şi că sunt aşa cum sunt, liberă într-o existenţă firească. Nu mă mulţumesc cu puţin, nu! Nu este puţin lucru să fii conştient de ceea ce spun eu şi să te bucuri sincer de viaţă pur şi simplu.

Care dintre motivele și simbolurile inspirate din viață crezi că s-au identificat cu stilul tău de scriitură și se vor regăsi pe tot parcursul operei tale?


Scriu simplu, “vorbind cu prietenii”. Viaţa cu tot ce poate ea să însemne rămâne “izvor” de inspiraţie. Inevitabil! Am mers pe principiul:”cel mai bun exemplu este propriul exemplu”. Sigur că voi scrie despre multe lucruri frumoase, despre ceea ce îmi place, despre cum văd eu viaţa prin ochii şi sufletul personajelor sau voi lasă personajele libere, mă voi bucura cu ele de lucruri ce încă stau ascunse, frumoase şi calde cu siguranţă. Viaţa are de toate şi pentru mine a sosit vremea să mai şi zâmbesc, chiar să rad în hohote. Iar lacrimile să fie doar de bucurie. Nu ştiu cât va trece până vor dispărea notele dramatice din scrierile mele. Poate mereu se vor ţine scai, umbre…, ca să vedem lumina. Dar voi fi eu în toate, aceeaşi, sinceră până la capăt.

Care dintre oamenii apropiați din viața ta sunt recompuși în personajele cărților?

În cartea”VISUL” apar foarte multe persoane dragi mie, familia şi alte persoane. Dar şi unele ființe care mi-au făcut rău. Inevitabil, nu? E viaţă!
Consideri că a avut exilul o contribuție la debutul în plan literar sau crezi că ai fi reușit până la urmă și dacă ai fi rămas în țară?
“Autoexilul” m-a ajutat să mă “grăbesc” în a scoate din mine ce era prea mult şi vechi. Trebuia să fac loc altor trăiri, era nevoie de tot sufletul meu pentru a fi prezentă în propria-mi viaţă. Şi-am început a scrie cărţi. De fapt, a continua să scriu, zic eu. Aş fi scris şi-n ţară. Cartea “VISUL” era “schiţată” din 2006, când eram încă la Cluj. Am terminat-o în 30 de zile în 2013, în Spania.

Din tot ceea ce spui, toate lucrurile neprevăzute care ți s-au întâmplat în viață, ar lăsa de înțeles că nu mai crezi în planuri de viitor. Dar totuși, ce ți-ai mai dori în continuare de la viață?


Cred în viitor! Planurile înseamnă din start realizări. Îmi doresc să fie bine. Am în față planurile fiicei mele, cea mică. Are viața înainte. S-a întors definitiv în țară. Vrea să facă ceva bun aici, simte că doar aici este ea. Spania a fost și a rămas o “țară străină” timp de opt ani. Viața mea se împletește cu a celor dragi mie, cu a celor din familia mea. Umăr lângă umăr mergem mai departe. Și vom ajunge unde și până unde poate fiecare. Suntem împreună, chiar dacă fizic nu intotdeauna alături.

Pentru cei ce se pregătesc să citească romanele tale fără a ști nimic despre ceea vor descoperi despre tine, îndeosebi în cartea în care îți descrii riguros viața, „Visul”, ce mesaj vrei să transmiți?

Mesajul meu este unul singur: se poate! În orice, oriunde şi oricum, atunci când este vorba de viaţa ta şi de visele tale. De tine.

Iar pentru cei aflați în situații tragice, când nu mai întrezăresc nicio brumă de speranță?


Acelaşi lucru şi pentru cei care nu par să mai aibă nicio speranţă, şansă, putere. Să caute să recunoască ceea ce cu greu am recunoscut şi eu, motto-ul din cartea “VISUL”:”Un om are asupra ta puterea pe care TU i-o dai”! Valabil în atâtea situaţii!

 http://sibiu100.ro/dezvoltare/48253-liana-manzat-daca-ai-forta-morala-ca-sa-incepi-sa-zidesti-cred-ca-poti-infrunta-uragane/