Razele ei de...viață!

Că m-ai lăsat, mamă, m-ai lăsat pe lumea asta cu ochi să văd, cu suflet să simt, cu tot ce are omul și cu ceva pe deasupra, o foame de viață, de ducă, de râs și plâns..., mama ei de viață!

Și mi-am aruncat așa ochii, i-am trântit, i-am izbit de geam, din pat, de departe, uite așa, i-am dezlipit cu câte un ”țoc”, ”țoc” pe rând de pe ecranul televizorului, din scenele unui serial cu idioți...și am dat cu ei de-a-zvârlita-n geamul pe trei sferturi acoperit cu o jaluzea, toată găurele de lumini.
Și m-a durut, m-a durut de mi-au dat lacrimile, că toate luminițele alea erau mii de lasere, ace dom'le, ace cu vârfurile înroșite-n foc..., focul iadului sau focul meu din jăraticul amintirilor, ce foc o mai fi că nici nu mai contează.
Și m-a străfulgerat în inimă până la tahicardie amintirea nucului sub care număram raze și fiori așteptându-l pe iubitul meu, cu spatele zdrelit de pământul numai brazde de atâta secetă..., că nu tu iarbă, nu tu nimica..., doar nu umblam cu pătura sau preșul după mine să nu-mi zdrobesc spinarea.
Și parcă mi-era bine așa, să mă doară, să nu adorm tot jucându-mă de-a ascunselea cu luminițele calde picurate din cer, răzleț, după cum bătea vântul frunzele, crengile nucului meu și-al lui...