Tu m-ai făcut, eu te omor!

- Uite, mamă, uite cine a venit pe la noi! striga ea de pe hol împingându-mă de umeri spre camera din care se auzeau stins niște icnituri de parcă cineva încerca să se ridice din pat.
M-am oprit în prag ca izbită de-un zid. Între niște așternuturi orbitor de albe își trăgea sufletul un ghem de humă sticlind spre noi doi ochi uriași. Privirile alea păreau mâini care trăgeau și ele de mine, mă strigau cu țipătul lor mut, guri astupate de lacrimi, pline, gâlgâind ultimile momente de viață.
Era o bătrână, o zăream cu greu din albul cearșafurilor ce-mi zdrelea privirea. Mă îngrozea galbenul de ceară al feței, ochii aceia ca două gropi după un potop și apa, venind șuvoaie dinspre deal, aducând cu ea nămol și buruieni smulse din rădădcini, îngrămădise în ele toată mizeria găsită în drumul ei.
Mirosea a lumânări ca într-o biserică la înmormântare. În camera aceea era o bătrână și moartea ei.
Prietena mea mă ținea strâns de umeri încercând să mă împingă spre mamă-sa. Bătrâna își înfășurase și ea tulburii ochi în jurul sufletului meu ghemuit de-atâtea emoții. Eram între ele ca între două lumi și câteva secunde am simțit că cea care moare sunt eu.
Am trecut pragul dormitorului împinsă brutal de mâinile puternice ale femeii din spatele meu, în același timp simțindu-mă trasă acolo de cealaltă, ușurel dar ferm, aruncând spre mine cu un soi de lasouri din fire subțiri, tăioase ce-mi sfârtecau gâtul, sufletul, creierul, gândurile, rezistența.
- Ia-mă de-aici, ia-mă de-aici! gâlgâia gura fără dinți, o gaură neagră contrastând puternic cu albul din jur. Ochii tulburi, aproape orbi strigau mut același lucru.
În încăpere se dezlănțui dintr-o dată un zgomot infernal. Fiica urla spre mamă-sa încercând să acopere glasul ce prinsese oarece forță renăscută dintr-o vagă speranță, licărul apelor din ochii aceia sticlind straniu părând valuri izbându-se de stânci cu putere, moartea foșnindu-și veșmântul sub care trosneau oasele ca vreascurile rupte sub tălpi pe drumuri prin păduri seculare.
- Tăceeeți! am urlat și m-am prăbușit în genunchi lângă pat, cu fața peste două mâini inerte, vineții.
Am simțit zgârieturile oaselor, mi-a sunat în urechi trosnetul și foșnetul, m-a ars pe pielea de la ceafă lacrima ce-a reușit să se elibereze.
Încremenise timpul cu noi acolo ca într-un tablou uitat de lume, rătăcit într-un subsol sordid al unei case bântuite de fantasme fără amintiri.